Vișinul din ogradă

În bătătura bunicii Lenuța domneau ordinea, disciplina și curățenia. Când poarta veche, din lemn gri, scârțâia întotdeauna bucuroasă de oaspeți, îți dădea binețe o dichisită și parfumată grădiniță cu flori, unde trandafiri îmbujorați șopteau vorbe dulci unor desăvârșiți crini albi, unde delicate margarete se sfătuiau cu gingașe și catifelate panseluțe și unde păpădii curioase și mereu vesele sporovăiau cât era ziua de lungă. Puișorii mici de găină, ca niște ghemotoace pufoase de aur, se hârjoneau sub atenta supraveghere a moțatelor adulte. Cearceafurile și alte „bulendre”, albe ca spuma valurilor dantelate, se răsfățau în adierea călduță a vântului. Pe gardul scorojit de vreme, vița de vie se întindea lacomă, promițând pivnițe ticsite la toamnă.

Acolo, în acea curte micuță vegheată de un falnic vișin, a fost odinioară colțul meu de rai, la vârsta bucuriei depline.

Nici nu mai știu când l-am descoperit întâiași dată. Să fi fost în mijlocul unei zile de-a lui Cuptor când umblam după ceva, orice care să mă ocrotească de înfierbântații stropi de aur ce picau din văzduhul toropit? Să fi fost în acea dimineață nefastă când picioarele durdulii despicau grăbite iarba cu miros de rouă, în căutarea salvatorului care să mă izbăvească de nuiaua fluturată amenințător de bunica? N-am habar, așa că prima noastră amintire împreună se pierde undeva în volbura tulbure a anilor. Mândru și drept se înălța nobil deasupra împărăției pe care o stăpânea și parcă toată suflarea din ogradă se înclina în fața măreției sale.

A fost primul și singurul copac în care m-am cocoțat vreodată. Voiam să privesc, la fel ca el, lumea de acolo de sus, cu tâmplele mângâiate de norii pufoși și imaculați, în suavele triluri ale păsărilor. Parcă văd și acum fața prelungă, încremenită de groază a bunicii atunci când m-a dibuit printre crengile ocrotitoare: „Tu fată, coboară păcatele mele de acolo că-ți frângi gâtul, Ferească Sfântul!”. Și-a plecat coroana cu durere când năstrușnicia mea a fost pedepsită de bunica cu o nuielușă fășneață și tare usturătoare, desprinsă din bogatele-i ramuri.

Sub coroana lui mare am aflat că totul este posibil, că orice vis ascuns în colțuri de suflet poate să prindă viață cu doar un strop de imaginație și câteva picături de stăruință. Cu o carte în mână, întinsă pe un lăicer dungat, țesut cu migală de mâinile bunicii, călătoream ca pe un covor fermecat, în lumi magice în care mă regăseam alături de Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, dansam în palate de cleștar, înfruntam cu voinicie balauri cu multe capete, stăteam la sfat cu florile și viețuitoarele pădurii, urcam în împărăția stelelor de unde coboram apoi cu ochi scânteietori și suflet plin. De abia la a treia strigare o auzeam pe bunica: „Copilă hăi, da’ tu n-auzi? Se răcește mămăliga și se încrețesc pârjoalele!”. Dar parcă îmi mai era foame? Mă hrănisem deja cu buchea cărții și cu câțiva pumni de vișine cărnoase.

Poate părea ciudat, dar pe mine vișinele mă fac să simt pace și mângâiere. Tânăr și în putere, vișinul ne dăruia atâtea fructe cât să umpli o cămară întreagă. Mari, zemoase, ochioase și acre se mutau, aproape toate, în borcane și sticle frumos aliniate și etichetate: compot, sirop, vișinată și magnifica dulceață de vișine. Era bunica cunoscută în mica așezare de pe malul Trotușului, pentru măiestria cu care amesteca în ceaunele în care bolborosea dulceața. Eu cred că rostea și vreo vrajă deasupra fierturii, pentru că dulceață de vișine ca a ei nu am mai mâncat niciodată: nici prea acră, nici prea dulce, nici prea groasă, nici prea subțire, de un roșu – închis cu mici steluțe luminoase de rubin.

Seara, mă strecuram în camera „a bună” de la stradă (unde bunica ascundea scovergile și chiseaua cu dulceață, pregătite pentru dimineață) și mă înfruptam pe furiș, privind eternitatea cerului înstelat și luna fragilă și palidă agățată de cea mai arătoasă cracă. Frunzele, cu miros crud-acrișor, se înfiorau la atingerea lină a vântului, care purta pe aripi șoapte și povești de departe. Cu coatele pe pervaz și cu nasul în minunatele mușcate roșii ale bunicii, ascultam freamătul lor până târziu în noapte și doar promisiunea zilei ce o să vină mă făcea să îmi afund capul în pernele moi, ce răspândeau o dulce aromă de levănțică.

Dacă ar putea avea miros, copilăria mea ar mirosi a vișine și a fericire, acea fericire simplă și totuși atât de complexă, acea fericire care îți așază în suflet trăiri, emoții, vise, amintiri.

În clipe de cumpănă, de câte ori simt că îmi pierd echilibrul în vârtejul amețitor al unei lumi care se grăbește mereu, oriunde și nicăieri, îmi acord o clipă de răgaz și dau o fugă în inima mea. Mă întorc acolo unde îmi sunt rădăcinile, în lumea curată și simplă a unui mic orășel de munte, unde valorile și principiile sănătoase de viață se deprind și se „servesc” alături de o porție zdravănă de dulceață de vișine.