poveste de toamna dragostea
Despre una....despre alta....

Poveste de toamnă

   E dimineață și este frig…un frig de toamnă târzie, umedă și cețoasă, cu frunze ce pier triste sub pașii grăbiți spre „oriunde” și „nicăieri”. O adiere de vânt rece mă face să îmi stâng mai bine geaca și să ridic gulerul. Mă îndrept, fără chef, către magazinul din colț, în timp ce gândul îmi zboară către o cană aburindă de ciocolată caldă, cu aromă de scorțișoară.
Un claxon strident mă face să tresar și să ridic, din vârful bocancului,  privirea plictisită. Mă uit înspre stradă și apoi mă reîntorc pe drumul meu. Zăresc în față, cu câțiva pași înainte, un cuplu în vârstă.
Doamna micuță și ușor încovoiată de anii ce au trecut, își sprijină mâna stângă într-un baston noduros. Pe buclele argintii, se „odihnește” strălucitoare, o cochetă beretă bej, din lână croșetată. Un paltonaș cafeniu, cu manșetele ușor uzate și o ghetuță maron cu tocurile roase într-o parte, îi dau un aer parizian prăfuit. Domnul de lângă, uscățiv dar drept și mândru în scurta de stofă pepit, cu pantalon cenușiu, la dungă și pantof negru strălucitor, o ține strâns de mână și își potrivește pașii după pașii ei nesiguri și greoi.
Îi depășesc cu un zâmbet trist și îmi urmez drumul.
Cu lista în mână mă învârt de zor printre rafturile din magazin. La raionul de dulciuri (unde întotdeauna zăbovesc mai mult) aud, în spatele meu, un glas tremurat: „Uite, draga mea, are cu lapte și miere, așa cum îți plac ție!”. „Dar erau banii pentru alifia de spate” îi răspunde un glas abia șoptit! „Lasă dragă că nu-i bai, trece și cu o frecție cu spirt. Luăm bomboanele tale preferate!”. Aș vrea să nu mă întorc pentru că simt că aș strica toată încărcătura momentului … și totuși o fac. Cei doi bătrâni pe care i-am întâlnit pe stradă, iau o cutie cu bomboane, o așază cu grijă în coș, lângă pâine și se îndreaptă către casă.
Rămân cu privirea agățată de ei și cu lacrimile înghesuindu-se să țâșnească din ochi.
Ies din magazin și mă îndrept înfrigurată către casă, să nu mai vad toamna cea tristă dar pașii mi se opresc pe neașteptate. La marginea trotuarului, pe o mică băncuță din lemn scorojit de timp și vreme, stau cei doi bătrâni, ținându-se în continuare de mână. Au desfăcut punguța cu bomboane și mănâncă încet, fără grabă.
Aș trece mai departe dar ceva mă oprește în loc și mă aud vorbind: „Felicitări din tot sufletul … sănătate multă și să rămâneți așa mulți ani!”. Brusc mi se face rușine și zâmbind stingher încerc să mă fac nevăzută. Vocea tremurată dar fermă a bătrânului mă oprește în loc: „Mulțumim domniță! Rămânem, rămânem, că tot așa o ținem de vreo 55 de ani!”. Și cu glasuri vioaie și înflăcărate, completându-se reciproc, m-au purtat în lumea lor.
Ea, proaspăt ieșită de pe băncile facultății de istorie, el tânăr și mândru militar. Totul a început într-un tren ce gonea, într-o zi senină de toamnă către București. „Avea un păr lung, blond și buclat … era ca un soare! Strălucea toată! Și astăzi strălucește, domniță!” Doamna zâmbește timid, cu dragoste în priviri: „Ei și tu acum … ce mai strălucire la vârsta asta!”. Bătrânul îi mângâie mâna și continuă să depene amintiri.
Doar câteva întâlniri romantice i-au făcut să înțeleagă că sunt făcuți unul pentru altul. S-au căsătorit și fiecare dintre ei a pornit la drum cu același gând – să aibă o căsnicie de durată, să comunice și să se respecte mereu.
Se iubesc și se respectă și acum. Înainte de toate au fost cei mai buni prieteni, nu s-au sufocat unul pe altul cu gelozii absurde și nu s-au culcat niciodată supărați. „Probleme au fost cu carul, domniță dar sub nici o formă nu am pus capul pe pernă mânioși. Chiar dacă ne prindea unu noaptea, noi discutam întotdeauna, ne zâmbeam și apoi ne pupam. Nu poți fi furios pe un om care îți zâmbește, nu-i așa?”.
Anii au zburat, copiii au plecat („trei la număr domniță, ne-au dat patru nepoți și de cinci luni suntem și străbunici!”) iar ei au rămas „doi”, la fel ca în tinerețe.
„Dacă nu te respectă, nu te înțelege și nu te sprijină, nu-i bun fata mamii!” mi-a șoptit bătrâna.  „Moșu’ meu m-a ajutat toată viața. Și acu îmi taie zarzavaturile și gustă ciorba de acru și sărat. Eu am fost profesoară și de cate ori veneam obosită de la școală, mă trimitea să fac o baie caldă și el încropea ceva de mâncare, care-mi plăcea mie, numa’ să mă bucure. Sau lua copiii și ieșea cu ei în parc ca să mă pot odihni puțin!”.  „Așa-i, da ‘și ea a fost o soție bună – nu a fost suspicioasă, nu m-a dojenit în permanență, a fost mereu amabilă și grijulie. Și face niște prăjituri…o minunăție!” a completat-o bătrânul, zâmbind cu drag.
Îi privesc cu emoție iar dragostea ce și-o poartă și astăzi mă impresionează până la lacrimi. Plec de lângă ei cu sufletul încărcat de o energie pozitivă, de o putere pe care nu cred să o mai fi simțit vreodată!
Soarele a învins norii gri iar toamna este acum veselă, colorată, vie și frumoasă. Mă îndrept spre casă cu pas ușor iar în urechi îmi răsună câteva cuvinte: „dragostea, prietenia, respectul, încrederea reciprocă și zâmbetele, multe zâmbete, astea ne-au ținut, domniță, împreună!”.

 

„Dragostea este cea mai puternică forță din univers.” – Jean-Baptiste Poquelin (Moliere)

 

Dacă ai ajuns până aici înseamnă că ți-a plăcut articolul! Te invit să îl distribui și prietenilor!