Luna de miere, ambreiajul și poliția

Luna de miere – acele zile de relaxare, acele zile lipsite de orice griji, în care totul trebuie să fie perfect, armonios, senin și memorabil. Noi ne-am ales doar cu „memorabilul”, ambreiajul și poliția!

 

Curioși care-i legătura? Pai să purcedem la povestit….

Din fragedă pruncie, amândoi am avut o relație extrem de „specială” și unilaterală cu norocul…noi cu el am vrea, el cu noi…nu prea. Așa că, pentru luna de miere, n-am ales o destinație peste mări și țări, cu soare arzător și nisip fin, ci am hotărât să fim patrioți și să ne îndreptăm către mănăstirile din nordul țării, colea la o azvârlitură de băț, unde-i cald și bine și-i grai românesc.

He, he se pare însă că astrele aveau planuri demne de poveste.

După o călătorie lungă și ușor obositoare, cu vreo 30 de kilometri înainte de a ajunge la pensiune, când deja gândul ne zbura la o relaxantă baie fierbinte și la o șampanie înspumată, mașina a început să se bâlbâie discret, până când, la primul delușor, a refuzat să mai urce. Cu piciorul tremurând pe pedala ce mai că dădea să iasă prin podea, cu rugăminți fierbinți amestecate printre „dulci” sudălmi, am convins-o să ne ducă până la poarta pensiunii, unde s-a „întins” neputincioasă, sprijinindu-se de un bolovan.

Cu lacrimile înnodându-se sub bărbie, am privit-o cum pleacă, legată pe platformă, în urechi răsunându-ne în permanență vocea dogită de tutun a șoferului: „Ambreiajul e praf! Ne vedem tălică peste vreo câteva zile, două, trei, o săptămână…când o fi gata. Hai să fiți fericiți!”.

După vreo trei zile de agonie și dureri de picioare, telefonul salvator a sunat: „Alo! Bună ziua! A venit piesa. Da, ambreiajul e de vină, da’ o reparăm acu’. Veniți să o luați!”

„Minune, Doamne, minune, trăiește!„– ne-am strigat și ne-am îmbarcat de urgență într-un microbuz ce promitea să ne ducă nevătămați la mașinuța sănătoasă și frumoasă, la vreo 150 de km depărtare.

Dar…astrele aveau alte planuri.

Pe drum, când microbuzul înghițea flămând kilometru după kilometru, când nerăbdarea și emoția revederii dragului autoturism, aproape că ne copleșeau, telefonul (ne)salvator de data asta, sună din nou: „Alo! Bre nu mai veniți, că piesa aia nouă e stricată! N-am cum să repar mașina!”

Vena de la tâmpla stângă a început să se zbată amenințător iar capul a căpătat o mișcare de bâțâiala, ca un pendul stricat. Din mers nu puteam sări, așa că, sleiți de speranțe și putere ne-am îndreptat către infamul loc în care mașina era ținută „prizonieră”.

După ce ne-am vărsat toată frustrarea și durerea acelor zile, în cuvinte deloc ortodoxe, ne-am ales cu o mașinuță de schimb. Agentul de vânzări cu zâmbetul pe buze dar cu fulgere în ochi, ne-a predat autovehiculul de serviciu (după ce și-a adunat facturile, echipamentul de sport, poza nevestei sau amantei și alte flecuștețe personale, de pe bancheta din spate). „Amabil”, cu un rictus în colțul gurii, ne-a aprins chiar și farurile.

Și-am pornit din nou la drum, cale întoarsă către pensiune, dulce pensiune. Din loc în loc câte un felinar chior încerca, fără izbândă, să spargă bezna hâdă ce ne încercuia nemiloasă. Din când în când câte o nălucă ne trecea prin față, traversând în fugă șoseaua națională. Piciorul apăsa nerăbdător și obosit accelerația. Câmp în stânga, câmp în dreapta ….. baston reflectorizant în față și șuier strident de fluier, în urechi.

„Bună seara! Agent de politie X-ulescu. Actele vă rog!”

„Bună seara! Poftiți! Dar ce-am făcut?”

„Ați depășit viteza legală.”

„În câmp?”

„Nu, în localitate!”

„Care localitate?”

„Asta care se termină aici!”

Și ne-a arătat semnul de ieșire din localitate, ce se ițea mândru din lanul de porumb …

„Aveați 76 km/oră!”

„Și cât aveam voie?”

„Doar vreo 50….”

Lacrimile au țâșnit din ochi, ca o fântână a dorințelor neîmplinite, în timp ce, fără voie, buzele au început să șoptească, fără oprire: „E luna de miere…De ce? De ce?” .

Polițistul m-a privit lung, cu o urmă de îngrijorare pe chip și m-a întrebat blând, ca pe un copil necăjit că tocmai și-a pierdut jucăria preferată: „Doamnă, sunteți bine?!”

Am ridicat ochii înlăcrimați și am răbufnit: „Nu dom’ne, nu sunt bine! Sunt în luna de miere!” și pe nerăsuflate i-am împărtășit toate întâmplările ultimelor zile.

Pe măsură ce îi povesteam, chipul polițistului devenea tot mai prelung iar ochii i se măreau, purtând în ei deopotrivă nedumerire, părere de rău dar și un ușor chicotit.  M-a ascultat până la sfârșit apoi s-a îndreptat către colegul rămas în mașina de poliție. Au discutat, uneori mi s-a părut chiar că bufnesc în râs, apoi a revenit și ne-a anunțat foarte serios: „În 48 de ore puteți plăti jumătate din micuța amendă primită pentru că nu ați purtat centura de siguranță!”.

După o secundă de încurcătură am izbucnit cu năduf: „Cum dom’le, că, că, că…. avem centură!”

Polițistul a repetat calm, zâmbind, accentuând fiecare cuvânt: „Puteți plăti micuța amendă pentru nepurtarea centurii…..micuța amendă, că viteza n-ați avut. E mică…pentru nepurtarea centurii…doar atât…e o amendă mică!”

L-am privit câteva minute cu gura căscată și, dintr-o dată, ne-a lovit iluminarea: „Aaaa …mică…amendă mică! Mulțumim! Sănătate!”

Am dat să plecam, printre zâmbete, lacrimi, bezele din vârful buzelor, când polițistul ne face semn și ne spune ușor timid și încurcat: „Știți că amendă puteți lua și pentru proiectoarele aprinse…poate ați dori să le stingeți? Vă rooog!”.

Cu mâinile ridicate de pe volan, cu privirea tâmpă, căutam butonul acela mirific care reduce la tăcere mârșavele proiectoare. Nu l-am găsit. L-a găsit în schimb tot bunul polițist care, în timp ce noi priveam bordul ca pe o navă spațială, s-a vârât până la brâu pe geam și a acționat butonul mult dorit (am descifrat acum și rânjetul agentului de vânzări).

Și-am pornit din nou la drum, în mașina noastră de schimb, cu micuța amendă înțepându-ne în buzunar.

Am ajuns la pensiune după ce, o lumină puternică ce venea fix din față, ne-a spus că un tir tocmai tăiase o curbă și voia să ne pupam nițel (noroc cu șoferul, om bun și „experimentat” care și-a redresat la timp mastodontul), după ce numai șuieratul disperat al unui tren ne-a dat de înțeles că tocmai trecusem peste o linie de cale ferată (care cred că nu se vedea nici ziua din cauza tufișurilor mari cât o vilă cu etaj), după ce GPS-ul (obosit și stresat și el probabil), ne-a spus să facem brusc la stânga, prin rodnica livadă a unui gospodar și peste un șanț din care ne privea cruciș o rață brusc trezită și ea din somn!

Vă întrebați care este finalul acestei povești?… Ei bine, ne-am recuperat mașina, vie și nevătămată, cu doar două zile înainte să se încheie luna de miere.

Și dacă vreodată veți avea drum prin dulcea Bucovină și veți auzi de legenda „turiștilor cu ambreiajul”, să știți că despre noi este vorba!

 

♥ Dacă ai ajuns până aici înseamnă că ți-a plăcut articolul! Te invit să îl distribui și prietenilor! ♥