dragobete si iubirea
Despre una....despre alta....

Iubirea…pe romaneste

“Dragostea și moartea, singurele două elemente prin care omul atinge infinitul.” – Alexandre Dumas fiul.
În fiecare an, în luna februarie, are loc asaltul inimioarelor, ursuleților, fundițelor, cutiuțelor roșii, trandafirilor înfocați, jurămintelor mai mult sau mai puțin înflăcărate…și apoi…gata! Inimioarele sfârșesc în vreun colț de dulap, fundițele, boțite, ajung la coșul de gunoi, trandafirii pălesc și își scutură petalele, jurămintele sunt date uitării.
De ce avem nevoie de o sărbătoare anume ca să ne aducem aminte să celebrăm dragostea? Oare nu ar fi mai normal să îi oferim ei, dragostei, zilnic gesturi mărunte dar mari în semnificații?
Asta cu „să ne iubim că este Valentine’s Day” îmi amintește de altă maximă „să fim mai buni de Crăciun”.
Ei și dacă tot e musai și cool să vorbești despre dragoste, atunci mă conformez: „Will you be my…. Dragobete?”
În mitologia românească, Dragobete era zeul tinereții, al veseliei dar și al iubirii. Ziua în care românii sărbătoresc Dragobetele coincide cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Sărbătoare străveche ale cărei rădăcini se pierd dincolo de geto-daci, Dragobetele vorbește despre ritmurile naturii, despre dragoste și procreație, marcând simbolic începutul primăverii.
Etimologie
Numele său este explicat în moduri diferite, dar să luam în considerare doar originea sa.
Dacii, care locuiau pe acest teritoriu cu mii de ani în urmă, aveau un simbol pentru fecunditate, forță vitală și dragoste: un țap numit „Trago”. Cealaltă parte a numelui provine dintr-un cuvânt dac „Pede”, care înseamnă „picioare”. Datorită evoluției limbii de-a lungul secolelor, aceste două cuvinte au devenit mai târziu Drago-Bete și au format un singur cuvânt cu înțeles diferit.
Mitologie
Conform unor legende populare, Dragobetele este chiar fiul babei Dochia, zeu al dragostei și bunei dispoziții și i se mai spunea „Cap de Primăvară”.
Un alt nume era Năvalnicul, un tânăr chipeș și iubăreț care obișnuia să seducă toate femeile care îi ieșeau în cale.
Originea acestei sărbători este în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. În această perioadă ele se împerechează și își fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat și de către oameni. Motivațiile preluării erau profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

iubirea la romani de dragobete

Obiceiuri
Dragobetele fiind considerat ocrotitor al îndrăgostiților, tradițiile care îi marcau ziua erau extrem de diversificate și pline de semnificații.
Fetele și băieții se spălau cu apă de zăpadă sau cu apă neîncepută, luată în zori din izvoare și fântâni, se îmbrăcau în straie de sărbătoare și apoi se întâlneau în mijlocul satului sau în fața bisericii de unde plecau, prin lunci și păduri, să culeagă buchete din primele flori de primăvară.
Dacă fragii erau înfloriți erau adunați de fete în buchete, rostind cuvintele ritualice: „Flori de  fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urăciunile să le desparți.”. De asemenea, adunau toate florile care învinseseră frigul, ridicându-și semețe capetele către soare, surâzându-i – viorele sau tămâioare, pe care le strângeau în buchetele și le păstrau până la venirea verii, de sărbătoarea Sânzienelelor când le aruncau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ursit, învățate de la femeile în vârstă ale satului.
După acest ritual al jocului iubirii se aprindea un foc mare pe dealurile golașe din preajma satelor. În jurul acestuia fetele și băieții discutau, glumeau și cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat. Fuga, fiind denumită zburătorit, era o copie a jocului împerecherii la păsări, căci nu întâmplător Zburătorul a fost creat în credința poporului ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Fiecare băiat urmarea fata care îi căzuse dragă și dacă o ajungea, de altfel trebuia să o ajungă, urma sărutul în văzul tuturor, un sărut ce semnifica logodna ludică, care, de multe ori, era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.
Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu-și întâlnea, în ziua de Dragobete, perechea care să-i placă. Se credea că tot anul aceștia vor rămâne neiubiți. Credința populară mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriți de boli tot anul.
Femeile stropeau cu apă de omăt casa, paturile și lavițele pentru purificarea locuinței și a spațiului familiei, pentru a avea în cursul anului parte de sănătate și armonie.
După ce se întorcea de la pădure, tineretul satului ieșea la horă, petrecere care era și ultima înainte de a intra în postul Paștelui.
În cadrul ceremonialului acestei sărbători, copiilor li se prindea de mijloc un șnur colorat în roșu și alb, de care se lega un bănuț de argint pentru a-i proteja împotriva bolilor.
Oamenilor mai în vârstă li se cădea grija atentă față de toate animalele din ogradă dar și de păsările cerului. În această zi nu se sacrifica nici o vietate pentru că altfel  s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
De asemenea, în această zi nu se cosea și nici nu se lucra la câmp. Singura activitate era curățenia generală din interiorul casei, pentru ca tot ce avea să urmeze să fie cu spor. În unele sate românești se scotea din pământ rădăcină de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară, care, în egală măsură, salva viața, dar putea provoca și moartea.
În 24 februarie se practicau și obiceiuri care aveau legătură cu magia. Se făcea o păpușă cu trăsături bărbătești și ziceau că-i Capul Primăverii. Se arunca acolo unde merge “apa îndărăt ca să vie biniele în sat”.

iubirea de dragobete

În loc de concluzie:
Dragobetele nostru  este mult mai  vârstnic decât Valentinul lor și mult mai bogat în obiceiuri și semnificații.
Sa închidem ochii și să inspiram cu nesaț mirosul curat, proaspăt, miros de ghiocei, de dragoste și viață. Sa transformăm fiecare clipă într-o sărbătoare a iubirii.

 

Surse:
http://vechiul.marianhurducas.ro/despre-cum-sarbatoareau-strabunicii-nostri-dragobete-cu-un-etnolog/
https://ioncoja.ro/dragobetele/