Frustrari de mama

“Alarma” se aude fara oprire! Buimaca incerc sa cobor din pat! Picioarele imi tremura de nesomn iar genunchii rivalizeaza cu piftia de Craciun. O durere ascutita imi schimonoseste fata dar nu reuseste sa ma trezeasca pe deplin. „Alarma” isi intensifica decibelii! Imi masez, pe fuga, degetul mic de la piciorul stang, zdrobit cu „maiestrie” de patutul din lemn de fag lacuit si impodobit cu personaje din desene animate! Ma aplec si imi i-au pruncul in brate…ii este foame! Privesc la ceasul care isi numara in liniste secundele…E ora unu…noaptea…! „Cat de tare…am reusit sa atipesc o ora…o ora intreaga! Super!” imi soptesc! Din bucatarie se aude, vag, un tipat dureros, rapid inabusit! Dupa cateva minute in usa dormitorului isi face aparitia tovarasul meu de viata – suferinta i se citeste pe fata, o mana este bandajata dar in cea sanatoasa agita, triumfator, biberonul cu lapte proaspat! „Ai patit ceva?” intreb. „Ei…nimic..un fleac…am bagat mana in apa clocotita in care fierbeau biberoanele” imi raspunde. „De ce?” intreb. „De somn!” vine raspunsul!
Superb, superb ce amintiri!
Prima baita…ce odisee! In camera, cald (de la radiatorul dat la maxim), apa la temperatura corecta (masurata cu termometrul in forma de broscuta), toate cremele, uleiurile si pomezile pregatite, prosoapele intinse, scutecul la locul lui…Avem doar o problema..mica…insignifianta..”Cum naiba bagam botul asta mic de carne inauntru?…Cum il tinem?..Daca se zbate?..Daca ii intra apa pe ici, pe colo? Buricul…ai grija la buric…Ce faci..plangi? Nu? A…e de la caldura! Si la mine la fel…nici eu nu plang! Daca imi este frica? Nu..nu imi este frica…sunt doar ingrozita!”
Superb, superb ce amintiri!
Dar sa nu uitam primii colici! Au inceput intr-o noapte…pe la unu si jumatate…Sa vezi jale si vuiet timp de mai bine de doua ore…Copilul urla din toti plamanasii, eu plangeam in hohote si cu sughituri, speriata „Ce are copilul? Ce facem? CE FACEM?”, barbatul casei usor pierdut si cu lacrima stand sa tasneasca „Pai eu stiu ce are? Hai sa sunam…Nu stiu pe cine…Tu ce-ai citit prin cartile alea? Nu zice nimic de asa ceva? Hai sa fim calmi!!” Am inteles, intr-un tarziu (pe la patru dimineata), ca ne-au lovit colicii…..Si nu ne-am mai speriat in nici o noapte, pret de vreo trei luni…dar nici nu am mai dormit!

Superb, superb ce amintiri!
In primii doi ani, doi ani si jumatate de proaspata mamica as fi putut sa candidez, cu succes total, la titlul de „The best zombie ever” sau as fi putut scoate un hit rasunator „Eu noaptea nu dorm!” (nu ca as fi dormit in timpul zilei…).
Stiti articolele acelea de „parenting” care te indeamna sa dormi atunci cand o face si bebele? Bulshit! (scuze).  Sa luam la disecat momentele. Dupa ce l-ai hranit si schimbat, pruncul trebuie leganat sau macar tinut in brate pana adoarme! Ai vreo doua, trei ore la dispozitie pana la urmatoarea masa (a copilului…). Ce faci cu atat de mult timp liber? Speli biberoanele, le pui la sterilizat, curati vasele, aduni vreo haina aruncata in vreun colt, maturi covorul/parchetul/faianta de firmituri, speli putin podelele ca ti-a scapat una, alta pe jos, mai pui o masina de rufe (astea trebuie si scoase si intinse), mai indrepti vreo cuvertura botita, bagi fierul in priza sa calci macar o parte din rufele ce indoaie fotoliul, iti dai seama ca inca esti in pijamale…alergi sa te speli, cu gandul la salamul din frigider si la minunea de sandvis pe care o sa ti-l incropesti, dupa ce faci dus! Un planset te opreste in loc, cu mana incremenita pe intrerupatorul de la baie…Si te surprinzi parafrazandu-l pe Vlad Musatescu „Unde e sperantele mele, pe care le-am pierdut!”
Superb, superb ce amintiri! Luni intregi cand prima mea masa era o cina frugala alcatuita din cateva felii de paine, o bucata de salam si una de cascaval…cand pijamalele erau cele mai bune prietene ale mele…cand ajungeam la toaleta, pentru intaiasi data, atunci cand afara se lasa intunericul!
In desele momente cand ma simteam coplesita, neputincioasa, obosita, stoarsa de vlaga as fi dat orice ca sa imi pot suna mama, sa aud o vorba buna, un sfat, o incurajare…as fi dat orice sa-mi asez capul pe umaru-i ocrotitor si sa-i simt mangaierea blanda…dar, din nefericire, nu exista inca linie directa cu ingerii si nici imbratisari virtuale, via lumea de dincolo! Asa ca hopa sus si la treaba!
Ei..dar sa nu uit momentul acela „magic” cand caruciorul a vrut sa coboare singur scarile (copilul era in siguranta, in parc, sub atenta supraveghere a tatalui)! Caruciorul a ajuns jos, teafar…eu dupa el, mai putin teafara…Laba piciorului drept „virase” discret spre stanga si se umflase amenintator! Si uite asa, timp de cateva zile, mi-am dat seama ca si intr-un picior poti „lejer” alerga dupa copil, poti matura, te poti juca cu mingea, te poti intrece cu masinutele…
In timpul liber (ha, ha…ce gluma buna am facut), asadar in timpul „liber” arunc cate un ochi pe tabloide (sunt singurele pe care nervii mei storsi le mai pot „ingurgita” fara efort). Citesc si ma minunez cum pot unele doamne, persoane publice, sa arate impecabil, sa se intoarca la job dupa trei saptamani de la nastere, sa participe la evenimente si sa fie mame cu norma intreaga („imi cresc singura copilul, suntem numai eu si sotul meu”, declara ele). Deznadajduita privesc tricoul cu urme de suc de morcovi, unghiile inegale (una scurta, una lunga, una taiata din carne), motul alb din frunte, cearcanele vinetii, micile pungi de sub ochi si ridurile ce se adancesc in fiecare zi. Oftez din toti rarunchii si citesc mai departe: „Da…singura imi cresc copilul…singura! Mai vine mama din cand in cand, zilnic mai precis, am si o matusa care sta langa noi, mai apelez si la o bona…daca este nevoie si la femeia care imi face curat…dar in rest sunt singura..”.

De cativa ani am devenit foarte credincioasa. Aproape zilnic ma rog: „Doamne, in marea si nesfarsita ta mila, fa o minune si macar o data pe luna trimite la usa mea pe cineva, oricine ar fi, cu o oala de ciorba si o tava de friptura, cat sa ne ajunga vreo trei zile! Sau macar cu o placinta cu mere! Sa ma odihnesc si eu..macar putin!” Dumnezeu, deocamdata, este surd la rugamintile mele…dar nu-i nimic..nu-mi pierd credinta…perseverez..poate intr-o zi…!
Acum sa nu exagerez..Am si clipe ce imi apartin aproape in intregime, clipe in care sunt doar eu cu mine…sunt acelea cand o afurisita de criza de fiere sau o agasanta si puternica migrena ma doboara la pat! Spun „aproape in intregime” pentru ca, daca am „norocul” ca al meu tovaras sa nu poata pleca de la job, strang din dinti (ca sa nu se auda icnetele de durere) si „ma tarai” catre treburile obisnuite, ca doar una sunt si „mandra-n toate cele”!
Lucrurile se complica putin, daca incerc sa ma tin de promisiunea pe care mi-am facut-o acum ceva ani si anume ca nu voi fi o mama casnica, ci o mama care lucreaza de acasa! Mai scriu un cuvant, doua, trei…mai amestec in oala ce bolboroseste pe aragaz, mai fac o tema, mai citesc un articol de specialitate (sau doar jumatate din el), mai particip la o cursa cu masinute, mai privesc un desen animat, ma mai gandesc la un plan de promovare, mai spal o farfurie, mai fac un drum la piata, mai notez o idee, mai fac un ceai de musetel (raceala bat-o vina)…adica „nimicuri” din astea pe care le face o femeie care „sta” acasa…
Are cineva idee daca s-a dat „drumul” la clonare si cam cat m-ar costa un astfel de proces? Nimeni? Nimic? Nici o idee? Si ce bine mi-ar fi prins…Asta este..daca nu se poate, nu se poate…Asadar raman de garda 24 ore din 24, 7 zile din 7, one-woman-show.
Clarificare pentru toti, eventualii, carcotasi:
Imi iubesc puiul mai mult decat pot cuprinde cuvintele! Este minunea si mandria mea! Viata de mamica este plina de momente frumoase, de amintiri duioase, de mangaieri si imbratisari pline de dragoste! Stim asta…se vorbeste in permanenta si se scriu articole despre binecuvantarea de a fi mama!
In spate insa, stau mame care au momente cand simt ca nu mai pot, momente de frustrare, de epuizare (fizica, psihica, emotionala), momente in care plang cu capul infundat in perna, momente in care sufera neintelese, uneori, nici chiar de catre cei apropiati, momente in care femeia din ele iese la suprafata si isi revendica drepturile (de a fi rasfatata, admirata, eleganta)! Mame care aleg sa isi creasca cu daruire totala pruncii, sa ii indrume (asa cum stiu ele mai bine) pe drumul devenirii viitorului adult, mame care isi inchid intr-un coltisor de inima propriile vise! Mame carora le este rusine sa recunoasca ca nu mai pot, ca ar vrea sa fuga undeva sa isi traga sufletul (macar si pentru cateva clipe) sau sa planga, in liniste, pana cand se elibereaza de toata incarcatura emotionala! Mame care sunt, in acelasi timp si mame si prieten de joaca si dadaca si profesor si sfatuitoare si bucatareasa si menajera si doctor….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *