De ce ne distrugem visele?

      De câte ori am auzit: “Este prea târziu!”, “Te-ai prostit la bătrânețe?”, „Nu este potrivit pentru tine!”, „Gândește-te la viitor nu la prostii din astea!”, „Să fii în rândul lumii” și multe asemenea îndemnuri „de bine” însoțite inevitabil de o sprânceană ridicată, de o privire ironică, suspicioasă, dezaprobatoare și în unele cazuri, chiar de un rictus batjocoritor.

      Vă aduceți aminte răspunsul vostru la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” Poate a fost doctor sau inginer sau profesor sau cântăreț? Poate a fost balerină sau astronaut sau măturător? Oricare ar fi fost acesta, câți dintre voi trăiți acum visul din copilărie? Cu siguranță puțini, foarte puțini! Câți dintre voi trăiți acum după cum au „visat” pentru voi părinții, familia, societatea? Cu siguranță, mare parte!

      Viața și deciziile aferente ar trebui să ne aparțină…în totalitate! Trăim într-o societate în care suntem instruiți, încă de mici, să facem ce se cuvine în detrimentul a ce ne dorim. Iar dacă îndrăznim să ne dorim ce nu se cuvine, atunci vor avea grijă alții să viseze pentru noi.

      Unui copil, care încă de la o vârstă fragedă a fost târât la cursuri de informatică, de educație financiară sau șah, poate că îi va fi foarte greu să îi spună părintelui că el se simte fericit atunci când pictează sau cântă. Un altul, care trebuie să zâmbească frumos la școala de televiziune și teatru sau să interpreteze cu patos sonata pentru pian nr.7 în Do major a lui Mozart, poate se visează cu mingea la picior reușind o pasă perfectă sau un gol memorabil în ovațiile întregului stadion.

      Sau un tânăr, care negreșit trebuie să urmeze cursurile facultății de medicină pentru a păstra tradiția familiei („și bunicul și tatăl tău și mătușa sunt medici, e normal ca asta să faci și tu” sunt „îndemnurile” familiei), pentru că este o meserie „serioasă” („să te respecte lumea, mamă…să vezi ce mândru o să fii când o să ți se spună – domnu’ doctor”), pentru că asigură un trai decent („îți trântești un cabinet în buricu’ târgului și să vezi ce bine o să o duci” sau „termini și pleci în afară”) când el de fapt și-ar dori să se specializeze în limbi străine.

      Sau o domnișoară care aude în permanență numai sfaturi de bine „fata mea o să dea la farmacie, asta vrem pentru ea…e o meserie frumoasă, curată și de viitor…Lasă prostiile…farmacie rămâne…o să ai serviciul asigurat, mamă, că tot timpul o să existe oameni bolnavi”. Și biata fată, deși are înclinație către științele exacte și și-ar fi dorit să aprofundeze matematica sau să își construiască un viitor în contabilitate, va ofta zilnic printre soluții și sticluțe pentru că alții au visat pentru ea.

      Viitorul nu îl cunoaște nimeni dar atunci când ești ajutat să îți descoperi abilitățile, când ești sprijinit să îți dezvolți pasiunile, șansele de a deveni fericit și mulțumit cresc. Principala condiție pentru succes este pasiunea. Orice vom face cu plăcere, cu pasiune, cu interes, cu dăruire ne va aduce satisfacții!

      Poate că în acest fel, ar fi mai puțini doctori indiferenți, profesori blazați, funcționari plictisiți, contabili stresați…

      Până la urmă vorbim de propriile aspirații, visuri, bucurii. De ce trebuie să renunțăm în a ne urma visul doar pentru a fi „realiști”…doar pentru că un artist sau un scriitor nu își poate plăti facturile? De ce trebuie să ai un job pe care poate îl detești doar pentru a fi în rândul lumii? Viața se trăiește o singură dată și uneori ața se rupe atât de repede….

„Mai bine să eșuez în ceva ce îmi place decât să reușesc în ceva ce urăsc.” — George Burns

      O doamnă de 35 sau 40 de ani ar dori să se întoarcă pe băncile școlii pentru a-și urma un vis, o dorință mai veche, ascunsă poate ani de zile în colțuri de suflet. Inevitabil (asta dacă va avea curaj să-și împărtășească planurile cu cineva…) va avea parte de „sprijinul” total al celor din jur „La vârsta asta? Doamne ferește…te-ai prostit?” sau „Ce rost mai are acum…este prea târziu” sau „Te faci de râs..pierzi vremea degeaba” și multe alte vorbe, la fel de „încurajatoare”. Nu toți avem posibilitatea sau norocul de a ne găsi drumul de la prima încercare…uneori vocația mai vine și pe parcurs…uneori curajul are nevoie de timp…uneori este nevoie de o anume maturitate pentru a acționa…Dragi experți în norme de vârstă și timp să nu uitați că pensionarea vine în jurul vârstei de 60 de ani…așadar la 40 de ani mai ai încă cel puțin 20 de ani activi…așa că, de ce să nu îți fie permisă schimbarea de direcție?!

      Sunt oameni pentru care dragostea adevărată apare la 50 de ani. Este oare prea „târziu” să iubească? Să alunge iubirea din viața lor doar pentru că „nu se cade să fii îndrăgostit când părul ți-a albit??” Sufletul nu are vârsta… Inima iubește cu aceeași pasiune….sentimentele nu verifică buletinul!

      Aud în jurul meu ca omenirea a evoluat…Regret să spun dar evoluția este doar din perspectivă tehnologică. Am rămas însă la fel de închistați, îndoctrinați, înguști la minte ca în Evul Mediu. O societate săracă sufletește, rigidă până la răutate, sufocată de dogme și înecată în convenționalism.

      De ce ne distrugem visele? Pentru că „nu se cuvine”… Visăm limitați de stereotipuri și cadrul social….

      Voi cu ce vise neîmplinite (încă) v-ați rămas datori?

 

 Îți recomand și:

O zi cu ploaie…

Ceasurile nu merg înapoi!

Scrisoare către Utopia – cerere de azil pentru normalitate