Ceasurile nu merg înapoi!

Pe la noi, pe la români, umblă-o vorbă din bătrâni: „Totul are un preț, nimic în viață nu este gratuit!”.

Cu ceva timp în urmă „am ales” să fim liberi, să fim independenți, am ales „schimbarea”! Astăzi avem tot – avem libertate, posibilități multiple, deschidere și totuși suntem răi, furioși, plini de frustrări, revolta și ura mocnesc în sufletele noastre, suntem nedrepți iar critica și ironia ieftină tind să devină virtuți. Avem tot ( oare?) dar suntem dispuși să plătim prețul?

Dacă părinții și bunicii noștri trăiau liniștiți dintr-un salariu, astăzi pendulam transpirați și buimăciți între două sau chiar mai multe job-uri, vânăm noi proiecte și noi colaborări, cautând aproape cu disperare să reușim să acoperim rata la mașina nouă și fițoasă, la mult visata casă(fie ea un amărât de apartament sau o mândră locuință la curte), la creditul de vacanță sau și mai rău, încercând doar să supraviețuim pecuniar de la o lună la alta.

Părinții și bunicii noștri încheiau ziua de lucru, fix la ora 16.00 sau 17.00 iar după-amiezile și le petreceau alături de cei dragi, își trăiau „viața personală” în tihnă, se bucurau de clipe liniștite și relaxante în sălile de teatru, operă, cinema, își bucurau sufletul citind cărți. Noi ne târâim spre casă atunci când soarele s-a dus de mult la culcare, în timp ce în minte se amestecă vorbele dure ale șefului, de la ultima ședință din afara programului, ideile despre bugetul ce trebuia finalizat ieri, prezentarea pentru noul proiect. Noi ne înșfăcam în grabă, la ceas târziu, copiii lăsați „zi de vară până-n seară”, prin creșe și grădinițe sau îi sărutăm, în fugă, pe creștetul capului, în timp ce bona încearcă să ne spună cum a decurs ziua iar telefonul ne anunță că avem mail-uri „proaspete”. Noi petrecem timp de calitate cu familia, în parc, la serbări, la zile onomastice, la masă, în timp ce trimitem mesaje urgente, răspundem la mail-uri ce nu suferă amânare sau finalizam task-uri pe care nu am reușit să le terminăm în cele douăsprezece ore petrecute la locul de muncă.

Dacă părintii și bunicii noștri munceau o viață într-un singur loc, noi schimbăm job-urile anual în căutarea locului perfect care să ne ofere bani, bani, bani, recunoaștere, promovare. Asta dacă nu suntem obligați să ne cautam un nou loc de muncă pentru că firmele mai intră și în faliment. Trăim într-o agitație și nesiguranță perpetue.

Părinții și bunicii noștri, după treizeci de ani de muncă, „opreau motoarele” și se retrăgeau demni și frumoși sufletește. Își spuneau cu mândrie „tineri pensionari” și își dedicau ultimii ani unui scop nobil, aducător de bucurii neprețuite – creșterea nepoților. Astăzi, apropierea de vârsta pensionării aduce spaime și angoase felurite – unii, tracasați și epuizați, pierd „lupta” înainte de a fi numiți „pensionari”, alții privesc cu ochii împăienjeniți de lacrimi către pagini de CV pline de realizări, inutile astăzi, constatând umiliți că, deși se simt în forță, sunt respinși cu brutalitate, alții, în loc de binemeritata odihnă, caută cu disperare încă un job care, pe lângă pensie, să le asigure un trai aproape decent iar alții își ascund cu îndârjire vârsta, refuzând realitatea, trăind și impunându-și „iluzia vieții și frumuseții veșnice”, ca răspuns la o societate strâmbă care preamărește doar tinerețea.

Dacă părinții și bunicii noștri pășeau împreună, mână în mână și umăr lângă umăr, pe drumul vieții, depășind încercări, neajunsuri, dureri, necazuri, suferințe grele, alegând ca după, cincizeci sau șaizeci de ani să se privească ochi în ochi cu același respect și aceeași dragoste, noi, la prima adiere de vânt, dezertam, uităm de jurăminte și ne urâm cu patimă nemăsurată.

Dacă părinții și bunicii noștri își permiteau „luxul” de a lega prietenii adevărate ce treceau cu brio testul timpului, la noi cercul de prieteni coincide, aproape în totalitate, cu cercul de colegi de muncă și când schimbăm job-ul, de cele mai multe ori, schimbăm și „prietenii”.

Suntem sclavii propriei noastre libertăți! Suntem marionetele unei lumi grăbite, mult prea grăbite, suntem roboți competitivi și performanți.

Ce-ar fi să spunem „stop”? Ce-ar fi să ne oprim și să ne recâștigăm dreptul la viață? Ce-ar fi să aruncăm ecusoanele (nu, nu name tag-urile ci exact așa – „ecusoanele”) și să evadam? Ce-ar fi să alegem să trăim? Să ne bucurăm privirea cu dragostea din ochii copiilor, cu eternitatea cerului înstelat, cu o floare ce-și deschide, sfioasă, petalele, cu zborul lin și liber al unei păsări, cu veșnicul du-te vino al valurilor dantelate, cu dansul frunzelor tomnatice, cu scânteierile pure ale omătului proaspăt. Să ne lăsăm îmbrățișați de razele calde ale soarelui, să mângâiem petalele catifelate și înmiresmate ale unui trandafir, să sorbim cu nesaț din apa rece și limpede a unui izvor, să îngăduim ierbii proaspete să ne sărute tălpile. Să ne îmbrățișăm des, des copiii și să ne îngropăm nasul în obrajii lor pufoși, mirosind a candoare și pace, să ne umplem sufletul cu aerul proaspăt și viu al fiecărei dimineți, să ne bucurăm în liniște de aroma îmbătătoare a unui salcâm în floare, să zâmbim, în fiecare zi, soarelui și să admirăm silueta fragilă și palidă a lunii.

Ceasurile nu merg înapoi! Ceea ce nu vom trăi astăzi nu vom mai trăi niciodată. Fiecare gest, fiecare clipă, fiecare întâmplare își au rostul atunci când le este timpul și nu atunci când, după îndelungi amânări și planificări, ne căznim să “le facem” timp.

Ceasurile nu merg înapoi! Ne vom trezi într-o dimineață și vom tresari văzând că din oglindă ne privește un chip străin, un chip încărcat de riduri, cercănat și obosit. Inima ni se va strânge într-o dureroasă zbatere atunci când, căutând mânuța durdulie și catifelată a propriului copil, vom ridica ochii și privirea ni se va opri, înlăcrimată și nedumerită, asupra adultului pentru care odată, demult eram centrul universului, eram „mami meu și tati meu”.

Opriți timpul și savurați fiecare secundă! Viața are termen limitat de valabilitate iar ceasurile nu merg înapoi!

 

Îți recomand și:

43 de lecții de viață perfect imperfectă

O zi cu ploaie…

De ce ne distrugem visele?