Ceasurile nu merg inapoi!

ceasurile nu merg inapoi
Pe la noi, pe la romani, umbla o vorba din batrani: „Totul are un pret, nimic in viata nu este gratuit!”.
Cu ceva timp in urma „am ales” sa fim liberi, sa fim independenti, am ales „schimbarea”! Astazi avem tot – avem libertate, posibilitati multiple, deschidere si totusi suntem rai, furiosi, plini de frustrari, revolta si ura mocnesc in sufletele noastre, suntem nedrepti iar critica si ironia ieftina tind sa devina virtuti. Avem tot ( oare?) dar suntem dispusi sa platim pretul?
Daca parintii si bunicii nostri traiau linistiti dintr-un salariu, astazi pendulam transpirati si buimaciti intre doua sau chiar mai multe job-uri, vanam noi proiecte si noi colaborari, cautand aproape cu disperare sa reusim sa acoperim rata la masina noua si fitoasa, la mult visata casa (fie ea un amarat de apartament sau o mandra locuinta la curte), la creditul de vacanta sau si mai rau incercand doar sa supravietuim pecuniar de la o luna la alta.
Parintii si bunicii nostri incheiau ziua de lucru, fix la ora 16.00 sau 17.00 iar dupa-amiezile si le petreceau alaturi de cei dragi, isi traiau „viata personala” in tihna, se bucurau de clipe linistite si relaxante in salile de teatru, opera, cinema, isi bucurau sufletul citind carti. Noi ne taraim spre casa atunci cand soarele s-a dus de mult la culcare, in timp ce in minte se amesteca vorbele dure ale sefului, de la ultima sedinta din afara programului, ideile despre bugetul ce trebuia finalizat ieri, prezentarea pentru noul proiect. Noi ne insfacam in graba, la ceas tarziu, copiii lasati „zi de vara pana-n seara”, prin crese si gradinite sau ii sarutam, in fuga, pe crestetul capului, in timp ce bona incearca sa ne spuna cum a decurs ziua iar telefonul ne anunta ca avem mail-uri „proaspete”. Noi petrecem timp de calitate cu familia, in parc, la serbari, la zile onomastice, la masa, in timp ce trimitem mesaje urgente, raspundem la mail-uri ce nu sufera amanare sau finalizam task-uri pe care nu am reusit sa le terminam in cele douasprezece ore petrecute la locul de munca.
Daca parintii si bunicii nostri munceau o viata intr-un singur loc, noi schimbam job-urile anual in cautarea locului perfect care sa ne ofere bani, bani, bani, recunoastere, promovare. Asta daca nu suntem obligati sa ne cautam un nou loc de munca pentru ca firmele mai intra si in faliment. Traim intr-o agitatie si nesiguranta perpetue.
Parintii si bunicii nostri, dupa treizeci de ani de munca, „opreau motoarele” si se retrageau demni si frumosi sufleteste. Isi spuneau cu mandrie „tineri pensionari” si isi dedicau ultimii ani unui scop nobil, aducator de bucurii nepretuite – cresterea nepotilor. Astazi, apropierea de varsta pensionarii aduce spaime si angoase felurite – unii, tracasati si epuizati, pierd „lupta” inainte de a fi numiti „pensionari”, altii privesc cu ochii impaienjeniti de lacrimi catre pagini de CV pline de realizari, inutile astazi, constatand umiliti ca, desi in forta, sunt respinsi cu brutalitate, altii, in loc de binemeritata odihna, cauta cu disperare inca un job care, pe langa pensie, sa le asigure un trai aproape decent iar altii isi ascund cu indarjire varsta, refuzand realitatea, traind si impunandu-si „iluzia vietii si frumusetii vesnice”, ca raspuns la o societate stramba care preamareste doar tineretea.
Daca parintii si bunicii nostri paseau impreuna, mana in mana si umar langa umar, pe drumul vietii, depasind incercari, neajunsuri, dureri, necazuri, suferinte grele, alegand ca dupa, cincizeci sau saizeci de ani sa se priveasca ochi in ochi cu acelasi respect si aceeasi dragoste, noi, la prima adiere de vant, dezertam, uitam de juraminte si ne uram cu patima nemasurata.
Daca parintii si bunicii nostri isi permiteau „luxul” de a lega prietenii adevarate ce treceau cu brio testul timpului, la noi cercul de prieteni coincide, aproape in totalitate, cu cercul de colegi de munca si cand schimbam job-ul, de cele mai multe ori, schimbam si „prietenii”.
Suntem sclavii propriei noastre libertati! Suntem marionetele unei lumi grabite, mult prea grabite, suntem roboti competitivi si performanti.
Ce-ar fi sa spunem „stop”? Ce-ar fi sa ne oprim si sa ne recastigam dreptul la viata? Ce-ar fi sa aruncam ecusoanele (nu, nu nametag-urile ci exact asa – „ecusoanele”) si sa evadam? Ce-ar fi sa alegem sa traim? Sa ne bucuram privirea cu dragostea din ochii copiilor, cu eternitatea cerului instelat, cu o floare ce-si deschide, sfioasa, petalele, cu zborul lin si liber al unei pasari, cu vesnicul du-te vino al valurilor dantelate, cu dansul frunzelor tomnatice, cu scanteierile pure ale omatului proaspat. Sa ne lasam imbratisati de razele calde ale soarelui, sa mangaiem petalele catifelate si inmiresmate ale unui trandafir, sa sorbim cu nesat din apa rece si limpede a unui izvor, sa ingaduim ierbii proaspete sa ne sarute talpile. Sa ne imbratisam des, des copiii si sa ne ingropam nasul in obrajii lor pufosi, mirosind a candoare si pace, sa ne umplem sufletul cu aerul proaspat si viu al fiecarei dimineti, sa ne bucuram in liniste de aroma imbatatoare a unui salcam in floare, sa zambim, in fiecare zi, soarelui si sa admiram silueta fragila si palida a lunii.
Ceasurile nu merg inapoi! Ceea ce nu vom trai astazi nu vom mai trai niciodata. Fiecare gest, fiecare clipa, fiecare intamplare isi au rostul atunci cand le este timpul si nu atunci cand, dupa indelungi amanari si planificari, ne caznim sa “le facem” timp.
Ceasurile nu merg inapoi! Ne vom trezi intr-o dimineata si vom tresari vazand ca din oglinda ne priveste un chip strain, un chip incarcat de riduri, cercanat si obosit. Inima ni se va strange intr-o dureroasa zbatere atunci cand, cautand manuta durdulie si catifelata a propriului copil vom ridica ochii si privirea ni se va opri, inlacrimata si nedumerita, asupra adultului pentru care odata, demult eram centrul universului, eram „mami meu si tati meu”.
Opriti timpul si savurati fiecare secunda! Viata are termen limitat de valabilitate iar ceasurile nu merg inapoi!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *