Când zidurile plâng….istoria nu iartă!

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Locuri în care s-a scris istorie, ziduri care adună între ele fapte de eroism ale înaintașilor, bijuterii arhitecturale, cum nu vor mai fi ridicate vreodată, năpădite de bălării și uitare, locuri ce își plâng trecutul și măreția de odinioară prin pereți scorojiți, îngălbeniți de vreme și nepăsare, prin ferestre care se cască știrb și hâd, edificii ce au obosit să își strige durerea și neputința și care se sting într-o suferință mută și nedreaptă.
Iată doar câteva dintre ele, din multele, mult prea multele clădiri condamnate la o moarte sigura.

 

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: mangalianews.ro
Cazinoul din Constanța – Un simbol al măreției interbelice apuse, o splendoare a stilului Art Nouveau, inspirat din cazinourile europene de la începutul secolului al XX-lea. Cazinoul constănțean a fost inaugurat în august 1910 și finalizat în anul 1912. La parter se aflau două săli de cazino și o sală de biliard, iar la etaj un hol dădea spre sala de spectacole. Ani întregi aici, în sunet de muzică bună și miros de tutun fin, sub mângâierea valurilor, se nășteau idile, se câștigau averi, se pierdeau moșteniri. Astăzi au rămas doar speranțe spulberate într-o clădire nedrept abandonată, ce devine, pe zi ce trece din ce în ce mai frumoasă – o frumusețe fantomatică și tristă!

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: turismistoric.ro
Băile Herculane – Una dintre cele mai vechi stațiuni balneare din lume, Băile Herculane, numită la începutul secolului XX de către împăratul Imperiului Austro-Ungar: ”cea mai frumoasă stațiune de pe continent”,  se stinge încet în sărăcie și nepăsare.
Descoperind izvoarele termale din Dacia, Împăratul Traian, care împrumutase cultul balnear de la greci, pune bazele unei stațiuni balneare (anul 102 d.Ch) pe Valea Cernei. Romanii au construit aici, la Therme Herculi, mai multe băi termale închinate zeului Hercules (patron al izvoarelor termale), care în timp au început să fie apreciate pentru valoarea lor terapeutică.  Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.Hr.
Istoria modernă a stațiunii începe după 1718 (Pacea de la Passarovitz), în cadrul Imperiului Austriac. Din 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta stilului baroc de factură austriacă.
De-a lungul timpului stațiunea a fost vizitată de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi de Austria).

Când zidurile plâng....istoria nu iartă

După privatizarea controversata din 2001 stațiunea s-a degradat constant într-un dezinteres criminal față de aceste locuri unice în România datorită apelor termale, dar și pentru că aici există cea mai puternică concentrare de ioni negativi din țară și una dintre cele mai puternice din Europa (la numai 168 metri altitudine se respiră un aer ca la 2000 de metri). Să fie indolență, rea voință, alte interese?
Se pare că în ultimii ani, s-au făcut ceva pași pentru modernizarea marilor hoteluri din Băile Herculane dar strălucirea de altă dată a apus de mult.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Cula Tudor Vladimirescu – Cula lui Tudor Vladimirescu, din satul Cerneți, comuna Șimian, este printre cele mai cunoscute din Oltenia. Terenul pe care s-a construit cula se află pe o fostă proprietate a mănăstirii Cozia. Cula a fost construită în anul 1802 de către Tudor Vladimirescu după arderea Cerneţiului de către trupele turcești.
Cula a fost transformată în muzeu în 1967-1977, când a fost organizată o expoziție, în care erau prezentate o serie de materiale legate de viața și activitatea  lui Tudor Vladimirescu.
Din cauza unui proces de revendicare, acum acest monument se află într-o stare avansată de degradare.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: Libertatea
Casa memoriala Brâncuși – Casa memorială Constantin Brâncuşi se află în partea de nord-vest a judeţului Gorj, în satul Hobiţa. Casa din lemn care găzduiește si “Muzeul memorial Constantin Brâncuşi” nu este autentică. Ea a fost montată pe locul actual în 1968, folosindu-se o casă asemănătoare, bine conservată. Cea reală, aflată în stare avansată de degradare, se găsește la o distanță de aproximativ 70 de metri de muzeu şi a devenit coteț pentru rațe și porci.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: mesagerulneamt.ro
Conacul Cantacuzino – Conacul Cantacuzino din Șerbești este un conac boieresc construit pe la mijlocul secolului al XVII-lea de către boierul Iordache Cantacuzino (descindea dintr-o veche dinastie de împărați bizantini și era unul dintre cei mai bogați boieri moldoveni ai vremii si mare vistiernic la curtea domnească de la Iași, în timpul domniei lui Vasile Lupu), în satul Șerbești (azi satul Ștefan cel Mare din județul Neamț).
Inițial, conacul era o construcție fără etaj, cu pereți groși de piatră și cărămidă și un sistem de boltire tipic moldovenesc, alcătuit din cupole sferice mici, sprijinite pe arce drepte sau oblice.
În fața conacului se afla o fântână arteziană, unde se aducea apă prin conducte de lut ars, de la un bazin de captare. În secolul al XIX-lea, s-au efectuat ample lucrări de restaurare și modernizare, construindu-se un etaj, cu un balcon cu un glasvand de lemn traforat.
După ce a trecut în proprietatea statului, casa boierească a avut diverse destinații de la birouri, până la atelier de mecanică, laborator de cofetărie, sală de sport sau atelier de confecții. Din 2007, se degradează continuu.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Foto Dănuț Ciobanu
Palatul Elenei Cuza de la Solești – Gheorghe (Iordachi) Rosat (1796-1846), cel care a întemeiat ramura Rosetti-Solescu, împreună cu mama sa, Catrina Rosat, și cu soția sa, Ecaterina Sturdza, fiica logafatului Dimitrie Sturdza de la Miclăușeni – Iași, s-au stabilit la Solești, ridicând în jurul anului 1827, în partea de sud-est a satului, o impunătoare casă cu parter și etaj, îmbinând elemente tradiționale cu cele ale stilului neoclasic, înconjurată de un frumos parc și un puternic zid de incintă, astăzi în cea mai mare parte surpat.
Aici a avut loc la data de 30 aprilie/12 mai 1844, cununia religioasă a Elenei Rosetti cu Alexandru Ioan Cuza, pe atunci președinte al Judecătoriei Tinutului Covurlui.
În anul 2001, monumentul a fost înscris în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Solești. În anul 2002, moștenitorii lui Theodor Rosetti au solicitat restituirea în natură sau echivalent bănesc la prețul real de circulație a imobilului. Mai exact, moștenitorii au cerut statului român suma de 200.000 de dolari pentru a vinde clădirea.
În 2015, procesul s-a finalizat și conacul a fost retrocedat moștenitorilor lui Theodor Rosetti, însă clădirea nu a fost nici până azi predată.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: Ziarul Lumina
Biserica veche de lemn de la Putna – Unul dintre cele mai valoroase monumente istorice din România, dar şi din Europa, biserica de lemn din cimitirul comunei, cea mai veche biserică de lemn din România şi una dintre cele mai vechi clădiri din lemn din întreaga lume. Primul care a vorbit despre Biserica veche de lemn de la Putna a fost cronicarul Miron Costin in “Letopisețul Tarii Moldovei”.
Legenda spune că biserica ar fi fost construită la Volovăţ, în perioada lui Dragoş Vodă, in anul 1346.  Biserica a fost mutată la Putna în timpul lui Ștefan cel Mare, pentru a servi ca loc de închinare în timpul construirii Mănăstirii Putna. Tradiția locală spune că oastea lui Ștefan cel Mare a transportat şi reconstruit biserica într-o singură noapte, voievodul închinându-se la altarul ei chiar în zorii zilei următoare.
Vechea biserică de lemn este amenințată în prezent de carii, putregai și umezeală. Monumentul necesită lucrări urgente de restaurare și conservare. Ca urmare a faptului că Mănăstirea Putna este obiectivul principal, turiștii ocolesc în general biserica de lemn.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: CrestinOrtodox.ro
Biserica “Sf. Nicolae” din Ribiţa, judeţul Hunedoara – Construită din piatra bruta în 1414 şi înscrisă in Patrimoniul European al Monumentelor Istorice, Biserica “Sf. Nicolae” din Ribiţa se află in prezent într-o stare jalnică, fiind pe punctul de a se prăbuşi. Din cauza ploilor, grinzile şi coarnele, care alcătuiesc structura de rezistenţă a acoperişului, sunt complet putrezite, iar tencuiala este căzută aproape în întregime.
Dacă turiştii ar dori să viziteze biserica, ar reuşi cu greu, pentru că nu este inclusă în nici un pliant turistic, iar pe drumul principal nu există nici un indicator care să îndrume spre monument.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: CrestinOrtodox.ro
Biserica Mănăstirii Giulești (cunoscuta sub numele “Chiajna”) – Cel mai vechi document istoric descoperit până acum şi care atestă existenţa mai veche a Mănăstirii Giuleşti este Harta austriacă a Bucureştilor de la 1770.
Domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782), în prima domnie din Ţara Românească începe construcţia Bisericii mari a acestei mănăstiri, după cum relatează o cronică a acelor vremuri: „Au început să facă şi o mănăstire la Giuleşti aproape dă Bucureşti şi au rămas nesăvârşită”. Cel care va duce la bun sfârşit ctitorirea acestei mănăstiri este domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790).
Această construcție ecleziastică și cultural-arhitectonică de ev mediu târziu impresionează prin măreţia sa, având 43 m lungime, 17 m lăţime, ziduri groase de 1-2 m şi înălţimea la cornişă de 12 m, fiind cea mai mare biserică ce s-a construit la vremea sa. Este unică din punct de vedere arhitectonic, deoarece este singurul locaş de cult ce îmbină arhitectura românească autohtonă şi post-brâncovenească, cu arhitectura neo-clasică.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: RomaniaTV
Hotelul Concordia – A găzduit istorica întâlnire din noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, în care s-a hotărât Unirea Principatelor Române şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domn al Ţării Româneşti după ce fusese ales domn al Moldovei. A fost construit în anul 1852 şi avea 90 de camere.
Clădirea care a fost martora nașterii României moderne, e lăsată acum să moară. Zidurile ce au auzit pașii și vorbele unor personalități ale istoriei românești, ca Ion Brătianu, C.A. Rosetti, frații Golescu, Vasile Boerescu, Barbu Ştirbey, Gheorghe Bibescu, cad acum încovoiate de nepăsare și birocrație.

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: Reptilianul.ro
Grădina Capitol – Teatrul de vară Capitol din București a fost construit la începutul secolului al XX-lea după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, proiectantul Palatului Regal. Denumit inițial „Teatrul de vară Alhambra”, el este clasat ca monument istoric.
După 1930, numele se schimbă în Cinema Capitol. La scurt timp după deschidere, Capitol ajunge una dintre cele mai luxoase și elitiste săli de cinema din sud-estul Europei. Sala unde rulau atât primele documentare românești, cât și marile filme ale vremii, era mereu plină. Printre spectatori se numărau personalități culturale marcante ale epocii și însuși regele Carol I.
În anul 2004, Gradina și Cinematograful Capitol au fost declarate monumente istorice printr-un ordin al Ministerului Culturii și atât….pereții scorojiți sunt tot acolo iar locul este invadat de bălării. Se vor transforma oare în istorie, condamnate și ajutate, ca multe alte clădiri, la sacrificiul suprem, pentru a face loc unor „prospături” imobiliare profitabile?

***

Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: Noizz.ro
Blocul Rosenthal – cândva una dintre clădirile de prestigiu ale Bucureștiului, unul dintre sediile Băncii Naționale a României este astăzi doar umbra a ceea ce a fost. Blocul a fost inaugurat pe 20 decembrie 1938 si a fost construit după planurile lui Radu Dudescu, la acea vreme arhitectul șef al Băncii Naționale, sub îndrumarea inginerului Liviu Ciulley. Edificiul a rămas în conștiința bucureștenilor drept „Blocul Rosenthal”, datorită magazinului cu porțelanuri fine, numit Rosenthal, existent aici înainte de ridicarea imobilului de astăzi.
Când zidurile plâng....istoria nu iartă
Sursa foto: Reptilianul.ro
Impunătoarea clădire, aflata astăzi în ruină, cu geamuri sparte, pereți împodobiți cu graffiti și bucăți zdrențăroase de vechi afișe, mirosind pregnant a urina, a adăpostit nu doar „Casa de Pensiuni” și „Asociația Sportivă și Culturală” ale personalului BNR, ci și „Serviciul de control al Importului”, „Serviciul de Control al Exportului”, „Serviciul de Relațiuni cu Străinătatea” ale Băncii Naționale, în 1968, clădirea fiind transferată Băncii Române de Comerț Exterior (BRCE). Până în 1989, prin această bancă s-au desfășurat cele mai multe operațiuni speciale ale statului roman.
Blocul Rosenthal rămâne, cel puțin momentan, o clădire în paragină, plină de gunoaie, cu mobilierul distrus în totalitate. Arcadele care reprezentau, cândva, o premiera în arhitectura Bucureștiului, sunt folosite, în prezent, pe post de toalete publice.

 

Patrimoniul național este zestrea cea mai de preț a românilor, este componenta cu cel mai mare aport în justificarea originilor, în definirea noastră ca neam, în păstrarea unei amintiri vii a trecutului. Sau ar trebui să fie….
Ne plânge istoria și moare prin pietre tocite și scânduri roase de interese meschine, speculă imobiliară, ignoranță, dezinteres, legislație confuză (voit confuză?), oameni fără coloană vertebrală puși în posturi cheie, lipsă de educație și un stat diform și fără integritate…și nimănui nu-i pasă de noi…nici măcar nouă nu ne mai pasă!

 

 

nbsp;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *