“Arta” de a ne ingropa valorile

O tara fara valori este o tara saraca! Un popor care nu stie sa isi recunoasca, sa isi respecte si sa isi pretuiasca oamenii merituosi, operele de arta, locurile incarcate de istorie, risca sa se afunde intr-o stare permanenta de mediocritate, vulgaritate si indolenta! Pierdem din vedere, tot mai des, ca „astazi” exista datorita lui „ieri”, ca o fundatie fisurata, „roasa” de uitare si indiferenta poate darama tot, intr-o clipa!

Ne extaziem, urmarim cu sufletul la gura, uram cu o patima naucitoare, „share-uim masiv” fapte si intamplari cu si despre politicieni, oameni de afaceri dubiosi, puscariasi, dansatoare din buric si dame de companie, in timp ce oameni de valoare trec modesti si muti pe langa noi, devenind pulbere de stea, in timp ce lucruri cu adevarat importante se petrec in liniste si in ignoranta totala!

Ne mor artistii unii marginalizati, bolnavi si uitati de lume, altii la venerabile varste (la care unii nici nu indraznim sa visam) dandu-si ultima suflare acolo, pe scena ce le-a fost crez o viata intreaga! I-am privit cu admiratie si cu inima plina de bucurie, i-am aplaudat pana ne-au luat foc palmele pentru preaplinul pe care ni l-au picurat in suflet, ne-au incalzit zilele lungi si reci de iarna apoi atunci cand boala sau varsta i-au facut neputinciosi i-am aruncat intr-o indiferenta si ingrata uitare! Au plecat incet si demn catre eternitate! Si au inceput sa curga pareri de rau din guri ipocrite care pana ieri ii numeau, cu impertinenta – „dinozauri”, „expirati”, „bosorogi”! Ultimele lor poze din trecerea pe pamant tin, cu o fala groteasca si demna de dispret, prima pagina a ziarelor si publicatiilor online, care pana ieri ii tratau cu o ignoranta detestabila! Chipul si vocea lor isi gasesc loc acum acolo unde pana mai ieri erau refuzati brutal pe motiv de audienta si castiguri! Si sa nu-i uitam pe cioclii ce, in iz inca proaspat de tamaie, sapa dupa senzational, averi, copii din flori, greseli din viata celui de abia plecat in eternitate!

Ne mor sportivii singuri, saraci, cu ochii plini de lacrimi indreptati catre vitrina cu medalii ce le-au impodobit candva pieptul din care inima dansa in pasi de mandrie si fericire deplina! Ii mai tineti minte? Sunt cei care ne tineau ore intregi in fata televizoarelor, cu ochii bulbucati de uimire, cu vena pulsand la gat de emotie si cu dintii inclestati de nerabdare! Sunt cei „rapunzatori” de vuietul si tumultul stadioanelor, unde numele lor era scandat, la unison, de mii de glasuri! Sunt cei „raspunzatori” de explozia de bucurie ce umplea bulevardele, pana tarziu in noapte! Sunt cei cu a caror chipuri ne „impodobeam” peretii si usile camerelor adolescentine! Sunt buni, frumosi si admirati pentru ca apoi sa le intoarcem spatele, condamnandu-i la o uitare la fel de intunecata si ingrozitoare ca moartea! Si atunci cand se duc pe drumul cel fara intoarcere, varsam cateva lacrimi prefacute si cateva vorbe goale si ne intorcem la micimea vietii de zi cu zi uitand clipele in care ne-au facut inima sa tresalte de bucurie!

Sunt locuri in care s-a scris istorie si care astazi „cad” pustiite si triste! Pereti crapati si scorojiti ce pastreaza intre ei energia creatoare a omului de arta ce i-a numit, demult, „acasa”, locuri ce ar putea povesti despre primii lui pasi, despre primele slove scrijelite, tremurat, pe o foaie desprinsa dintr-un ceaslov, despre primele compozitii inspirate din soaptele naturii, despre primele doruri, despre primele lacrimi din dragoste. Cladiri ce au fost odata mandre, poate unice, deosebite, speciale pentru acele timpuri, ce aduna in ele amintiri cu parfum nostalgic, fapte de virtute ale inaintasilor nostri, cladiri ce astazi isi plang durerea prin obloane fisurate de vreme si nepasare!

Poate ca acest articol nu ar fi existat daca, intr-o seara, nu as fi vazut, in ochii omului drag, lacrimi de durere, furie si neputinta! La justa intrebare „De ce?” o sa imi „imaginez” o poveste!…

Sa luam un club sportiv („ipotetic”) si sa-i spunem „Clubul de langa inima”! Sa mai presupunem ca mai marii acestui club, oameni cu multa stiinta de carte, decid ca stadionul, loc incarcat de istorie, de glorie, loc ce a vibrat la unison cu inimile si emotiile adevaratilor suporteri, loc ce a cunoscut pasii poate celei mai merituoase echipe de fotbal din istoria acestui sport, ei bine, capetele luminate decid ca acest stadion trebuie daramat pentru ca, in locul lui, sa rasara unul mai mare, mai frumos, mai stralucitor!

Sa mergem cu „imaginatia” mai departe! Cum au considerat de cuviinta „purtatorii de ordin” sa marcheze acest „la revedere”? Prin doua „evenimente” simulacru: unul desfasurat dimineata, intr-o zi in care „clasa muncitoare” are, din nefericire, alta „treaba”, al doilea intr-o zi de sambata, printre cratere facute deja de harnicutele excavatoare!

Si cum imaginatia de abia si-a facut incalzirea, zburda in nestire si „vede”: un eveniment bine organizat si bine gandit, dedicat ultimelor clipe ale acestui stadion incarcat de istorie..Un eveniment organizat, de la bun inceput, intr-o zi accesibila tuturor, intr-o zi in care, copiii ce cu ani in urma veneau la meciuri pe umerii bunicilor si tatilor („intamplator” unii dintre cei din urma au pus efectiv umarul la ridicarea acestei arene sportive), acei copii ce astazi sunt adulti si parinti la randul lor si-ar fi dorit poate sa isi insoteasca proprii pitici si cu ochii inotand in lacrimi de mandrie si nostalgie, sa le povesteasca despre amintirile dulcei copilarii! Un eveniment in care acest stadion sa plece „insotit” de cei ce ani de zile au iubit, au suferit, au stat cu inima la gura, au scandat plini de speranta urmarind evolutia echipei de suflet! Un eveniment la care sa fie prezenti cat mai multi dintre cei ce i-au scris istoria si gloria: sportivi ale caror inimi au batut ca una (imaginatia mea imi sopteste ca era o idee minunata un ultim meci intre gloriile anilor de aur si pustii ce, cu emotie, le calca pe urme), antrenori ce au „scos” ce a fost mai bun din sportivi ce, cu siguranta, ar fi putut sa impartaseasca celor prezenti cateva intamplari sugubete de pe gazonul altadata verde, astazi ars de soare si nepasare…Si pentru ca tot scriam cu cateva randuri mai sus despre cei ce au trudit la ridicarea stadionului…ce ar fi daca, imi spune zglobie imaginatia, cei ce au batut primul tarus acum multi, multi ani in urma sa arunce simbolic, prima lopata de pamant ce sa reprezinte inceputul actiunii de demolare?

Idei as mai avea dar m-as cam opri…nu de alta dar nu doresc sa ofer idei si consultanta gratis…Si apoi, asa cum spuneam putin mai sus, orice asemanare cu persoane sau fapte reale este absolut intamplatoare!!

Si am sa inchei asa cum am inceput: „astazi” exista datorita lui „ieri” iar „maine” va exista doar daca stim cum sa il tratam pe „astazi”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *